ÎnapoiRetrospectiva Campionatului Mondial 2026

Acest articol îl dedicăm în luna iulie, în întregime, Campionatului Mondial și rezumatului acestuia – o astfel de ocazie apare, la urma urmei, o dată la patru ani. Turneul cu cel mai mare număr de echipe din istorie a oferit un spectacol cum rar se vede, chiar dacă ne-a dat serios peste cap somnul din cauza fusurilor orare și a programului meciurilor. Dar a meritat. Iar acum, la câteva zile după finală, e timpul să privim în urmă – cum a devenit Spania campioană mondială, de ce drumul ei până în finală a fost poate cel mai greu dintre toate, și de ce credem că anumite premii individuale au ajuns, până la urmă, în alte mâini decât ar fi trebuit.

Finala care a fost decisă cu mult înainte de gol

În minutul 106 al prelungirilor, suporterii au primit în sfârșit ceea ce se simțea în aer încă din primul minut – golul Spaniei. A venit atunci când Ferran Torres, intrat de pe bancă, a finalizat fără milă centrarea din cap a lui Nico Williams, decizând finala Campionatului Mondial 2026 din New Jersey. Scorul final de 1-0 pare unul strâns. Realitatea meciului a fost însă cu totul alta.

Spania a avut, în total, 20 de șuturi pe parcursul meciului, dintre care 12 pe poartă. Argentina, în schimb, nu a reușit niciun șut pe poartă în timpul regulamentar și a așteptat până în a doua repriză a prelungirilor pentru primul său șut din meci – a avut, în total, doar două șuturi în tot meciul. Golurile așteptate (xG) s-au încheiat cu un raport de 1,94 la 0,20 în favoarea „La Roja". Portarul argentinian Emiliano Martínez a trebuit să facă un număr record de 11 intervenții – cele mai multe pe care le-a făcut vreodată un portar într-o finală de Campionat Mondial – și, cu toate acestea, echipa sa s-a luptat de două ori cu timpul, pentru că golul, în realitate, nu putea fi împiedicat, ci doar amânat. Pe deasupra, în minutele de prelungire ale reprizei secunde, Argentina a rămas în zece oameni după ce Enzo Fernández a fost eliminat pentru al doilea cartonaș galben, așa că a jucat ultimele douăzeci de minute în inferioritate numerică.

Interesant este că mulți suporteri ai Argentinei, inclusiv noi, au trebuit să recunoască în timpul meciului un adevăr incomod: urmăream echipa mai bună. Nu pentru că nu am fi ținut cu Messi sau cu stilul argentinian, ci pentru că era clar încă din primul minut că era doar o chestiune de timp până când precizia și răbdarea spaniolă aveau să găsească o breșă. A fost o susținere pentru fotbal ca atare, nu doar pentru culorile unui tricou.

Două drumuri către finală – unul lin, celălalt plin de adrenalină

Când te uiți la modul în care cele două echipe au ajuns de fapt în finală, observi un paradox. Spania a avut, pe hârtie, rezultate „mai ușoare", dar a trecut prin adversari incomparabil mai grei. Argentina a avut meciuri mai dramatice, dar împotriva unor echipe mai puțin temute.

Drumul Spaniei:

• Grupa H: 0-0 cu Capul Verde, 4-0 cu Arabia Saudită, 1-0 cu Uruguay (câștigătoare de grupă)
• Faza 1 a eliminatoriilor: 3-0 cu Austria
• Optimi de finală: 1-0 cu Portugalia
• Sferturi de finală: 2-1 cu Belgia
• Semifinală: 2-0 cu Franța
• Finală: 1-0 cu Argentina (după prelungiri)

Observați adversarii: Portugalia cu Cristiano Ronaldo, Belgia și, în final, Franța cu Mbappé – trei echipe care se numărau printre favoritele turneului. Spania le-a învins fără nicio prelungire, cu un control clar al meciurilor.

Drumul Argentinei:

• Grupa J: victorii cu Algeria, Austria și Iordania (câștigătoare de grupă)
• Faza 1 a eliminatoriilor: 3-2 cu Capul Verde (după prelungiri)
• Optimi de finală: 3-2 cu Mexic (revenire, două goluri Messi)
• Sferturi de finală: 2-1 cu Elveția (după prelungiri)
• Semifinală: 2-1 cu Anglia (revenire în ultimele minute)

Argentina a trecut prin turneu într-un stil „pe sânge" – de două ori a avut nevoie de prelungiri, de două ori a trebuit să întoarcă un scor nefavorabil chiar în finalul meciului. A fost un spectacol care rupe nervii, dar în același timp arată că echipa a jucat la limită pe tot parcursul turneului. Spania, în schimb, a trecut prin adversari fotbalistic mai grei, cu mult mai puțină dramă, și abia în finală – împotriva unui adversar care era, pe hârtie, „doar" campioana en titre cu Messi – a fost, în sfârșit, nevoie de prelungiri. Exact acesta este argumentul nostru pentru care drumul Spaniei a fost de fapt mai greu: nu măsurat în numărul de rezultate smulse cu greu, ci în calitatea și renumele adversarilor pe care a trebuit să-i învingă unul câte unul.

Nu cel mai bun lot, ci cea mai bine pregătită echipă a turneului

Dacă ar fi să alcătuiești, strict după nume și valoarea de piață a jucătorilor, cel mai puternic lot al Campionatului Mondial 2026, Spania ar termina probabil în urma Franței, Portugaliei sau Angliei. Aceste echipe au avut, pe posturi individuale, staruri despre care s-ar putea discuta îndelung. Spania a arătat însă altceva – că un Campionat Mondial nu se câștigă doar prin talent individual, ci printr-un sistem colectiv, antrenat până la ultimul detaliu.

Este o muncă ce nu începe la momentul convocării pentru turneu, ci încă din academiile de juniori și din loturile de tineret – același stil de joc combinativ, cu conștiință poziționată, care le este inoculat puștilor spanioli de mici, astfel încât în echipa națională de seniori să nu fie nevoie de nicio perioadă de adaptare. Rezultatul este o echipă capabilă să joace exact în același „limbaj" fotbalistic, indiferent cine intră pe teren – iar acest lucru s-a dovedit un avantaj decisiv în America de Nord.

Simbolul acestei abordări sunt doi adolescenți care au arătat pe parcursul turneului că vârsta e doar un număr: Lamine Yamal și Pau Cubarsí, amândoi în vârstă de nouăsprezece ani, amândoi perfect confortabili în rolul de jucători-cheie ai echipei campioane. Cubarsí a câștigat chiar și premiul pentru cel mai bun jucător tânăr al turneului, devansându-l în competiție chiar pe coechipierul său Yamal, mai tânăr decât el doar cu câteva luni.

Cel mai bun jucător spaniol al turneului a fost însă, în opinia noastră, în mod clar căpitanul Rodri. Fără niciun gol marcat, a reușit, prin modul în care a dirijat jocul, prin poziționare și prin controlul ritmului meciului, să țină întreaga echipă unită pe parcursul tuturor celor opt meciuri – și tot el a fost, în cele din urmă, cel care a câștigat și Balonul de Aur pentru cel mai bun jucător al turneului.

Messi și întrebarea cine merita mai mult Balonul de Aur

Și aici ajungem la un punct cu care, credem noi, mulți oameni nu sunt de acord, la fel ca noi. Rodri a câștigat Balonul de Aur pe merit, din perspectiva contribuției colective și a rolului pe care l-a jucat în cadrul Spaniei. Dar când privești turneul în ansamblu – ce a reușit să realizeze Lionel Messi, în vârstă de treizeci și nouă de ani – e greu să nu ai senzația că premiul ar fi trebuit să ajungă anul acesta în alte mâini.

Messi a dus Argentina în finală dintr-o poziție din care nimeni nu s-ar fi așteptat la așa ceva de la niciun alt jucător de vârsta lui. Cu două goluri în optimile de finală împotriva Mexicului, a întors un meci pe care Argentina îl pierdea. În sferturile de finală împotriva Angliei, a dat pasă decisivă la ambele goluri în revenirea dramatică din finalul meciului. El a fost cel care a tras echipa, meci după meci, spre locuri la care, singură, cu greu ar fi ajuns. Până la urmă a trebuit să se mulțumească cu Balonul de Argint – al doilea premiu la rând pe care, ca singurul jucător din istorie, îl mai câștigase și înainte. Înțelegem argumentul în favoarea lui Rodri, dar credem că Messi a fost, pe tot parcursul turneului, jucătorul despre care toată lumea vorbea și de care toată lumea se temea. Iar acest lucru ar fi trebuit să cântărească mai mult pentru premiul celui mai bun jucător al turneului decât a cântărit până la urmă.

Mănușa de Aur care poate ar fi aparținut altcuiva

La fel de controversat este și premiul pentru cel mai bun portar al turneului. Mănușa de Aur a fost câștigată de Unai Simón din Spania, datorită unui record de șapte meciuri fără gol primit din opt și a unui singur gol încasat în tot turneul. La prima vedere, un bilanț fantastic. Dar dacă privești mai atent cifrele, descoperi că Simón, de fapt, nu a avut prea mult de lucru – a înregistrat doar 10 intervenții în tot turneul, adică cel mai puțin dintre toți portarii de elită ai fazei finale.

Pentru comparație: portarul argentinian Emiliano Martínez a avut 20 de intervenții în tot turneul – dintre care 11 doar în finală, stabilind astfel un record pentru cele mai multe intervenții ale unui portar într-o finală de Campionat Mondial vreodată. Cu alte cuvinte, Martínez, singur, a apărat mai multe șuturi în finală decât Simón în toate cele opt meciuri la un loc. Da, meciurile fără gol primit și bilanțul golurilor păstrat au propria lor greutate, iar bilanțul lui Simón este, fără îndoială, unul istoric. Dar dacă Mănușa de Aur ar trebui acordată pentru joc, nu doar pentru rezultatul de pe tabelă, cu greu putem să nu fim de acord cu părerea că, anul acesta, ar fi meritat-o mai degrabă Martínez.

Sfârșitul unei ere a formatului?

Și mai e ceva ce face din acest turneu un moment de cotitură istoric – este posibil să fi fost primul și, în același timp, ultimul Campionat Mondial cu 48 de echipe. Președintele FIFA, Gianni Infantino, a confirmat, la scurt timp după finală, că organizația va analiza, după acest turneu, posibilitatea extinderii la 64 de echipe pentru anul 2030, când se va sărbători centenarul primului Campionat Mondial. Propunerea nu este, deocamdată, aprobată și întâmpină rezistență din partea mai multor federații naționale, dar dacă va trece, ar însemna că formatul cu 48 de echipe pe care tocmai l-am urmărit a fost doar o stație de tranziție spre ceva și mai mare.

Oricum ar fi, Campionatul Mondial 2026 va rămâne în memorie ca turneul care a oferit o șansă națiunilor fotbalistice mai mici, a adus povești fenomenale de la ambele capete ale clasamentului și, în final, a încoronat o echipă care poate nu avea, pe hârtie, cel mai stelar lot, dar avea ceva mai valoros – un sistem care funcționează indiferent de cine îmbracă tricoul în acel moment. Și aceasta este poate cea mai importantă lecție pe care o putem lua acasă din America de Nord.